marți, 21 iunie 2011

Rochia Terrei (compoziţie proprie)

Rochia Terrei
de Ioana-Victoria Nedelcu



Unii oameni sunt săraci, de n-au bani să-şi cumpere o bucată de pâine, nimănui nu-i stă capul să le dea vreun gologan. Copiii cerşesc şi-şi ascund puţinii galbeni sub pământ. Nimeni nu se îndură să le  dea un ban. Îşi mai pot potoli foamea culegând, câteodată, primăvara, fructe din pomi. Dar acum mulţi, mulţi, mulţi ani, nici nu puteau să se mai îmbete cu mirosul delicat al florilor, nici să mai guste, din când în când, o bucată zdravănă, moale şi fierbinte de pâine, nici măcar să soarbă din priviri peisajele multicolore. Acum oamenii ară pământul, culeg fructe înmiresmate din livezi şi se înfruptă cu toate cele. Dar atunci, de mult, nu exista nimic, în afară de pământ şi pietre. Pe oameni îi apăsa foamea, iarna frigul, vara căldura. Vara le cădeau picături de căldură, iar iarna le înţepeneau trupurile de frig. De atâtea foamete, oamenii mureau rând pe rând, iar alţii, ca să-şi potolească foamea, mâncau şi pietre! Pământul nu era decorat cu păduri luxuriante, cu lacuri limpezi şi pure, cu copaci acoperiţi de muşchi , cu munţi de un verde viu şi proaspăt. Pământul era ca toate celelalte planete.
            Odată, pe lângă pământ plutea în văzduh o chipeşă zână, cu păr bălai, de aur, care-i cădea în spice pe sânu-i  alb învăluit într-o rochie lungă, lungă. Fire de-un albastru deschis îi împodobeau rochia, care era acoperită de un voal verde, pe care erau cusute din catifea forme mărunte, colorate. Şi pietre cenuşii îi decorau veşmântul. Firele albastre erau frumoasele lacuri din ziua de azi, voalul verde era întinderea imensă a ierbii proaspete cu acele forme din catifea, care erau de fapt florile. Pietrele cenuşii erau munţii cei stâncoşi. Dar rochia mai avea şi nişte modele, cusute din fire de aramă, pe lângă care erau  făcute aceleaşi podoabe din catifea pe care le avea şi voalul. Firele de aramă erau înalţii copaci, iar podoabele din catifea, florile copacilor înmiresmate sau fructele zemoase. Dar fecioara era cam cât un deget mijlociu de om, însă rochia ei era cât întreg pământul nostru. Zâna se numea Terra.  Aceasta era gingaşă. Buzele-i erau roşii ca sângele şi pielea albă şi parfumată ca floarea de cireş. Ochii erau verzi, de smarald, strălucitori în bătaia soarelui care-i dădea calde sărutări. Iar obrajii... rumeni ca mărul roşu, deja copt. Fecioara a trecut pe lângă al nostru pământ. Şi văzând foametea pe care o suportau oamenii, văzând doar pietre şi nisip, zâna, cu inima-i de aur,  a chemat un faun. Faunii din sus până la brâu, au un corp arătos şi sănătos de fecior, cu faţa îmbujorată; dar de la brâu în jos au picioare urâte de capră. Însă sunt paşnici şi binevoitori, nu pot să facă rău nicicui. De aceea, Terra îl îndrăgise mult pe-acest  faun, pentru că avea o inimă bună şi miloasă, cum rar găseşti.
        Terra îl strigă pe-al ei faun. Strigătul ei se asemăna cu susurul izvorului de munte dimineaţa. Ca vântul, acea făptură ciudată, sosi şi  îi sărută delicata mână, îngenunchiând.
-         Preaiubita mea Terra, preadulcea mea fecioară cu faţa scăldată în razele marelui soare, cu chip gingaş şi inimă bună, care ţi-e dorinţa?
-         Priveşte tu! Vezi oamenii aceştia care flămânzesc? Mor rând pe rând mâncând pietre de pe jos! Fii tu bun  şi smulge de pe rochia mea mănunchiuri de iarbă proaspătă şi flori înmiresmate şi mai apoi, ia câţiva copaci care dau fructe şi porneşte cu ei pe Pământ!
Faunul îi ascultă sfatul, smulse cu grijă smocuri de iarbă crudă şi  făcu câteva bucheţele de flori, pe care le culese de pe voalul verde al rochiei. Imediat, porni în grabă spre Pământ. Când el ajunse, se lăsase deja amurgul. Presără pe toată întinderea pământului fâşii din voalul Terrei şi aşeză ici, pe colo, câteva flori înmiresmate.  De dimineaţă, când oamenii se treziră, nu mai văzură pământul gol, acoperit doar de pietre şi nisip, ci podoabe minunate îl înveşmântaseră. Toţi spuneau uimiţi:
- Ce frumuseţe, ce frumuseţe! Cine este binefăcătorul acestui pământ?
Iar copiii începuseră deja să culeagă minunatele podoabe ale pământului, aruncându-se şi în iarba moale, voalul Terrei. Începură să se caţere în copaci şi să desprindă fructele de ramurile lor. Savurau încântaţi gustul lor.
Dar peste o vreme, bucuria se risipi. Florile începuseră să se ofilească, iar copacii nu mai dădeau roade. Muriseră, căci nu fuseseră îngrijiţi cum se cuvine. Soarele-i trimise vestea proastă iubitei sale Terra. Peste chipul Terrei, odinioară senin, se arătase un nor plumburiu. Îl strigă pe faun, iar el apăru într-o clipită.
-         Auzi şi tu, spuse ea printre sughiţuri, iubite faune, oamenii de pe pământ mor din nou de foame. Florile s-au ofilit şi copacii nu mai dau roade. Te rog, faune, smulge tu de pe veşmântul meu firicelele albastre, ca să se poată adăpa şi bieţii oameni, dar şi ca să îngrijească copacii şi florile, pentru a rodi din nou... şi ca să nu te-nghită apele în timp ce le duci pe braţe, te povăţuiesc să rupi şi bucata de voal pe care sunt cusute. Aşa, apele vor fii sprijinite pe ceva în timp ce le duci spre pământ.
Faunul rupse bucăţile de voal care sprijineau apele limpezi şi porni spre pământ. Când se lăsă noaptea, aşeză bucăţile de voal împodobite cu ape pe pământ. Dar nu plecă imediat ce termină, căci trebuia să-i înveţe pe oameni cum să-ngrijească florile şi copacii, folosind apa , cum să se adape ei cu ea. Atunci fiinţele fantastice se cunoşteau bine cu oamenii, iar creaturile nu erau nevoite să ia chip omenesc.
În zori, primii oamenii fură cei ce-au răspândit povaţa faunului. Ca un „Telefon fără fir” , spuneau de la ureche la ureche:
-     Un faun trimis de dulcea Terra a adus pe pământ de la rochia zânei apele limpezi şi ne-a povăţuit să folosim apa pentru a ne adăpa, pentru a îngriji florile, dar şi pentru a îngriji  copacii, ca să putem culege fructele lor care ne potolesc foamea!
Acum oamenii trăiau bine, iar în fiecare zi, faunul Terrei îi învăţa cum să folosească plantele. I-a învăţat cum să facă din scoarţa copacilor hârtie. I-a învăţat cum să aibă grijă de natură şi să-şi construiască case cu ajutorul lemnelor.  A învăţat oamenii să hrănească animalele cu iarbă şi să le sature cu apă, căci aveau animale atunci, dar mureau pe zi ce trece. 
Într-o zi însă, văzând cât de bună era zâna binefăcătoare, au început să aibă şi mai mari pretenţii:
-    Avem apă, flori, copaci, dar nu putem trăi numai cu atât. Vrem să avem mai multe materiale pentru a ne perfecţiona casele şi armele pentru a prinde uşor vânatul, căci cu armele acestea din lemn sau pietre, nu le prea venim de hac animalelor.  Aşa, o să murim din nou de foame!
Văzând câte mofturi fac oamenii, binefăcătoarea zână l-a chemat pe faun şi i-a spus:
-      Oamenii sunt curioşi să înveţe cum să-ţi perfecţioneze casele şi vor să aibă materiale mai bune pentru a-şi face unelte şi arme. Rogu-te, faune, du pe braţele tale de oţel munţii de pe rochia mea şi învaţă-i că pot găsi în munţi izvoare, dar şi că pot  găsi diferite metale pentru a-şi face noi ustensile.
Faunul plecă ducând pe braţe munţii cei stâncoşi.   Noaptea, el puse cu grijă munţii pe Pământ.  Ducea munte cu munte. Şi în sfârşit când termină, se culcă sub un cireş în floare, parfumat. În zori de zi, el se trezi şi, deşi dormise puţin, îi învăţă pe oameni la ce sunt folositori munţii.
Le-a arătat cum să descopere în munţi aur ca razele soarelui, cupru sau altele. Îi mai învăţă cum, dacă amesteci diferite metale unele cu altele , se transformă într-un singur metal, mai bun decât toate celelalte, pentru a-şi face arme mai folositoare. Oamenii primiră bucuroşi poveţele faunului. Învăţară cum să facă unelte mai bune pentru a-şi construi casele şi cum să folosească armele pentru a vâna mult, mult mai uşor. 
Fusese bine până-acum.  Însă vântul năprasnic începuse să-l izgonească pe marele soare. Petale de crizanteme-artificiale începură să coase covoare şi plăpumii argintii. Venea bătrâna iarnă. Oamenii, din nou fură îngheţaţi de frig, fără scăpare. Începură să o roage pe zână:
-Tu, Terra dragă, care ne-ai scăpat de flămânzeală şi ne-ai învăţat atâtea prin bunul tău faun, vezi cum ne îngheaţă trupurile? Ce să facem, zână binefăcătoare, ca să simţim căldura soarelui?
Zâna vorbi cu nişte zâne bătrâne, poate chiar cele mai bătrâne, salamandrele, zânele focului. Le rugă să le împărtăşească oamenilor căldurosul foc.
Faunul plecă să le spună oamenilor de salamandre, care-i vor încălzi, având în stăpânire focul. Bătu două pietre una în cealaltă sau frecă două beţe, nu se ştie, însă făcu să apară focul cu tot cu salamandre. Ele au avut grijă de oameni toată iarna. Primăvara, ele plecară, căci târgul cu Terra era să stea doar pe timpul iernii cu oamenii. Imediat ce apăru primăvara, alte vorbe de-ale oamenilor ajunseră la urechile Terrei:
-         Zâna Terra a trimis să pună pe ici şi colo podoabele rochiei ei. La noi sunt munţii, la ei sunt apele, la voi câmpiile şi florile, la voi copacii.  Mai bine-ar fi să ne dea tuturor munţi, ape, copaci, câmpii, pajişti, flori... să nu ne mai certăm unii cu alţi care s-avem aia care s-avem ailaltă.
Atunci zâna îi spuse faunului:
-         Ce a mai rămas din rochia mea cu care mă lăudam foarte mult, a mai rămas. Ia tu şi restul podoabelor de pe rochie şi dăruieşte-le oamenilor! spuse Terra supusă.
-         Nu pot să fac asta, dragă Terra, nu pot să stric frumuseţe de rochie. Mai bine, aşează-te tu pe pământ cu tot cu rochie, ca să nu mă simt vinovat că ţi-am distrus veşmântul.
Zâna se bucură  de sfatul faunului şi se aşeză pe pământ. Şi de atunci, tot ea stă şi ne veghează, rochia ei devenind veşmântul pământului nostru. Şi tot de atunci, planeta pe care locuim noi a luat numele zânei, Terra.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu