Sunt trist... Sunt trist deoarece m-am rănit şi nu voi mai putea călători, acum, deasupra cetăţilor mari, deasupra râurilor, deasupra mărilor... S-a întâmplat doar pentru că am fost neascultător şi am ieşit din cuvântul mamei, prepeliţa. Urma să facem o călătorie luuungă şi frumoasă, dar, aşa schilod cum sunt, nu cred că voi putea zbura...
Totul s-a întâmplat într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august, când eu şi frăţiorii mei ne jucam frumos în mirişte... Dintr-odată, mama a auzit o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de la marginea lăstarului. Cineva striga "Nero, înapoi!" Noi n-am priceput, dar mama înţelese că se apropia un vânător. Mama ne-a spus să ne ascundem în lăstar şi să nu ne mişcăm. Iar ea va zbura. Ne-a avertizat că, dacă vom zbura, vom pieri.
M-am speriat. Zău că m-am speriat. În mirişte se tot auzea foşnetul unui câine. Şi am crezut că va fi bine ceea ce am făcut. N-am ştiut ce pericol mă paşte. Pur şi simplu, am zburat...
Dar rău am făcut! Când m-a zărit, vânătorul imediat s-a întors şi a tras. M-a nimerit în aripă. Am căzut jos. Osul s-a crăpat. Mă durea rău de tot...
Înspre seară, am auzit glasul mamei. Mă striga. I-am răspuns încet, iar mama m-a găsit...
De-atunci, au început zile triste pentru mine. În fiecare zi, mă uit cum frăţiorii mei zboară toată ziua... Mă gândesc cu spaimă că poate n-o să mai fiu în stare să mai zbor. Mama încă încearcă să mă mai consoleze, dar ştiu şi eu că nu mai pot repara nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu