Powered By Blogger

marți, 28 iunie 2011

Maria (Spărgătorul de nuci şi Regele Şoarecilor)

  Data: 25 decembrie                  ;       Nr: 19                                          

                             Dragă jurnalule şi dragi prieteni ,


Portretul meu
      Mulţi spun că jucăriile n-ar avea viaţă. Dar oare au dreptate? Nicidecum  De unde ştiu?  Am să vă povestesc...
     ... Stăteam împreună cu Fritz, fratele meu,  în dormitor.  Ni se interzisese să intrăm în salonul mare al casei, chiar şi-n cel mic. Ne era frică. Nu era nicio lumânare aprinsă. Ne imaginam  ce cadouri ne-ar putea aduce meşterul Naş' Drosselmeier... Scuzaţi că întrerup, dar fratele meu se gândea la un palat unde soldaţii din el trăgeau cu tunurile. Ce băiat mai e şi Fritz! Dar Naş' Drosselmeier îmi povestise  de o o grădină cu lac , pe care pluteau lebede, hrănite cu marţipan de o fetiţă. Ce băiat mai e şi Fritz! (...)
  •  Deodată... ce s-a auzit? Clopoţelul suna "ding-ding! ding-ding!"În sfârşit! Uşa se deschisese, iar noi rămăseserăm muţi de uimire. Bradul era cum nu se poate mai frumos... minunat! Iar cadourile.... nici nu pot fi descrise . O colecţie de păpuşi elegante, lângă care se găseau toate accesoriile posibile...Apoi o rochie din mătase cu funde multicolore... totul era minunat!!! Cărţi ilustrate ce-ţi luau privirile erau deschise laaarg. 
  •  Venise momentul pentru cadoul de la Naş' Drosselmeier. Ce bucurie! Minunat cadou,  însă... ne-am plictisit curând de el. Fritz era mai fericit dacă se juca cu armata lui de soldăţei... iar eu nu puteam părăsi locul de sub brad. Acolo însă am observat un omuleţ superb... era favoritul meu...
  • Şi mai exact ce era? Un spărgător de nuci!!! Puteau fi găsite destule defecte acestui omuleţ. Avea corp înalt şi gras, cu picioare mici şi sfrijite şi cap prea mare pentru acel corp. Era însă un om de bun-gust, pentru că avea un minunat şi elegant costum, care arăta că era cult şi cu bun-gust.
  •  L-am întrebat pe tata al cui este cadoul acela minunat. Mi-a răspuns că este şi al meu , şi-al lui Fritz, dar şi-al Luizei, sora noastră mai mare.
  • Văzând cât de mare grijă am eu de jucărie, tata mi-a lăsat Spărgătorul de nuci în grijă specială. 
  • Nătângul! Nătângul de Fritz i-a dat spărgătorului numai nuci mari , aşa încât i-a stricat dinţii. Din nou, eu am avut grijă de el. 
  • Am ajuns în camera cu jucării. Am dat-o mai departe pe domnişoara Gertrude, făcându-i loc noii păpuşi, Clara. Aşa că m-am invitat singură la o ceaşcă de ceai şi prăjiturele, împreună cu păpuşile. 
  •  După, am rugat-o pe mami să mă mai lase puţin . Era ceva de făcut, ceva ce nu vrusesem să fac în prezenţa mamei. L-am desfăcut de batistă pe Spărgătorul de Nuci (căci o pusesem în jurul capului) . I-am examinat rănile. I-am spus că Naş' Drosselmeier o să-i "vindece" rana. Dar... chiar când m-a auzit rostind numele lui Naş' Drosselmeier , parcă s-a strâmbat la mine. Ce sperietură am tras! BRRR! Dar ce? - păpuşile nu se puteau strâmba. Aşa credeam. 
  • Am rugat-o şi pe domnişoara Clara, noua păpuşă, să mă lase s-o aşez pe canapea, căci patul trebuia cedat Spărgătorului de nuci, care era bolnav. 
  • Mă pregătisem să merg la culcare când am auzit ticăitul ceasului. A început să nu mai fie un ticăit, ci cuvinte, clare şi distincte:
          Ceasuri ticăie , tic-tac,
         Alte zgomote  nu fac.-
        Şoricilă, rege vajnic,
       Are fin auz şi straşnic.-
       Scârţa-scârţa, pata-bum.
       El îngână cu suspin
      Cântec vechi, de spaimă plin.
      Scârţa-scârţa, pata-bum.
       Orologii, bateţi tare!
      Regele acum apare!


 Şi atunci, s-a încins o luptă straşnică dintre un şoarece cu 7 capete şi jucăriile conduse de Spărgătorul de nuci. O să povestesc scurt, de ce sunt eu acum bolnavă: armata jucăriilor a Spărgătorului de nuci părea biruită, iar eu atunci, ca să scap oastea jucăriilor de cea a şoricimii, am dat cu pantoful meu în Regele Şoarecilor. Atunci, am dat cu cotul în geamul de la dulap... şi atunci...

miercuri, 22 iunie 2011

Petru (din povestea ,,Firul magic")

  •  Jurnalul lui Petru
  • Dragă jurnalule şi dragi prieteni


Portretul meu în ulei
  • Ştiţi că cea mea aprigă dorinţă a mea este aceea de a mă face mare? Astăzi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat, prieteni: m-am plimbat liniştit prin pădure şi am văzut un luminiş unde am vrut să mă odihnesc puţintel. Mi s-a părut că cineva mă striga. M-am răsucit brusc şi am văzut o bătrână care mă privea cu blândeţe.  Mi-a arătat o cutiuţă de argint. Din ea a ieşit un fir de aur. Bătrâna mi-a îndeplinit acea dorinţă aprigă. A spus că acela este firul vieţii mele şi că dacă doresc ca timpul să treacă repede, să trag puţintel de firicel. Totuşi, a zis să nu trag des de  el, pentru că bătrâneţea va veni repede. În plus, o bucăţică mică din acel firicel înseamna o oră. Acum o să vă spun povestea vieţii mele...
  • În prima zi mi-am controlat mâna, să nu tragă de fir... şi gura, căci dacă spuneam de firicel, muream în ziua următoare. La ore, mă gândeam la firicel. Învăţătorul a zis că-s cu capul în nori. Sătul de vorbele învăţătorului, am hotărât să trag de fir, ca să scurtez zilele de şcoală. După, însă, am regretat. Am hotărât să trag mai mult de fir. A doua zi dimineaţă, m-am trezit cu câţiva ani în plus. Aveam meseria de tâmplar. Şi nu unul obişnuit! Un tâmplar iscusit! Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie!
  • Într-o zi, mi-am amintit de tovarăşa mea de joacă din copilărie, Maria. Rămăsese orfană. Era în oraş, la o mătuşă. Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu ea, în copilărie.  Aşa încât mi-am lăsat slujba preaiubită şi am plecat în oraş. Când am ajuns la ea şi am întrebat-o dacă vrea să se căsătorească cu mine, ea a răspuns "DA" cu bucurie. Mătuşa Mariei însă a zis că nepoata sa era  prea tânără pentru a face un asemenea pas. A dat un an fetei pentru a mai rămâne la ea. După un an aveam să ne căsătorim. 
  • Ce bucurie! Am asigurat-o pe Maria că anu' o să treacă repede. Am tras de firicel şi... anul a trecut cât ai bate din palme, pentru că în fiecare seară trăgeam de el. O lună... o lună mai era până să devin suflet pereche cu Maria. Dar...
  • ... O, ce necaz! Am primit o scrisoare de la armată! Doi ani urma să servesc în armată! Din nou planurile mele au fost spulberate! Am trecut bine peste primele luni de-armată. Colegii erau totdeauna veseli! Ispita însă era prea mare! Am tras de fir de câteva ori, până când am putut, în sfârşit să mă-ntorc acas'. 
  •  În sfârşit! Nunta! Ohhh, însă... însă... mama îmbătrânise foarte mult şi am jurat să nu mai trag de fir. Dar... din nou ohh... când Maria a spus că aşteaptă un copil, am cedat ispitei de a îmi îmbrăţişa fiul cât mai repede. Aşadar, nu-mi respectasem jurământul. Dar... ce păcat... chiar dacă se născuse feciorul, tot trăgeam de fir , pentru orice problemă care se ivea. 
  • Familia era mai numeroasă şi cheltuielile mai mari, desigur! Mi-am părăsit slujba şi ...am hotărât să am singur o afacere ! Îmi deschisesem un magazin. Dar munca nu mergea "ca pe roate" . Dădusem să trag de firicel ca să scap de probleme. Dar... în loc să fie mai bine, problemele erau şi mai aprige... ţara căzuse pe mâna unor oameni răi. Am trecut prin multe păţanii , eu fiind arestat din cauza... plânsetelor Mariei!
  • Firicelul nu mai era de aur, ci de argint... nu mă bucurasem destul de viaţă... ahhh...Eram bătrân, Maria încă îmi dăruia copii... iar eu, curios din fire să văd ce se va întâmpla în viitor. Din greşeală, am tras o bucată mai mare de  fir şi... eram singur cu Maria... copiii noştri erau la casele lor.
  • Un nou necaz... Maria era slăbită, împovărată de bătrâneţe. Eu eram la căpătâiul ei... 
  • Firul era acum de culoarea părului meu, deja rar...
  • Unica mea bucurie era să mă plimb ca-n copilărie prin pădure, visând pe băncuţă... 
  •  Însă am revenit din nou copil, cu ajutorul bătrânei de mai devreme, iar firul magic a dispărut o dată pentru totdeauna.

marți, 21 iunie 2011

Phileas Fogg (Ocolul pământului în 80 de zile)

Preafrumoasa Aouda, desenată
  Hello or good evening! I'm Phileas Fogg! Sunt un gentleman bogat şi excentric. De când am plecat pentru acel pariu într-o călătorie în jurul pământului , am avut o mulţime de adventures. În joc erau puşi banii mei şi a trebuit să plec în această călătorie împreună cu valetul meu Passepartout, un bărbat de vreo treizeci de ani. Astăzi am călătorit în Bombay, în India, pe spinarea unui elephant. Why sau pe limba voastră, de ce? Pentru că Passepartout, curios din fire, a spus că îţi doreşte să viziteze oraşul. Eu i-am pus o condiţie, pe care văd că n-a prea respectat-o. Pentru următoarea noastră destinaţie, Calcutta, trenul pleca peste patru ore. Din câte mi-a povestit Passepartout, el a văzut un templu magnific şi, fascinat , intră încălţat în el. Nu trebuia să-şi lase pantofii în picioare, ci să se descalţe. Aşadar, credincioşii din templu, furioşi, s-au năpustit asupra lui. Când s-a întors la mine, nu avea o ţinută corespunzătoare, demnă de valetul unui gentleman. Îşi părăsise pantofii , ca să scape de credincioşii din cale-afară de furioşi. Însă nu mai puteam modifica nimic. Trebui să urcăm în tren. Ne instalarăm comod şi peisajele erau uimitoare. După o oră, trenul s-a oprit. De ce (why)? Pur şi simplu, nu mai erau şine. Dar eu tot eram hotărât. Puteam face orice, chiar şi să merg pe jos până la Calcutta! Totuşi, prietenosul meu valet a găsit  soluţie simplă: un mijloc perfect de a ajunge la noua destinaţie. Un elefant! Of course, însoţit de un cornac. Speram să ajungem la Calcutta în trei zile; altfel, am fi ratat vaporul către Hong Kong. Aşadar, am cumpărat elefantul. Am cheltuit o avere pe elefant, fără să clipesc. Dar... mă gândisem... ce puteam face cu elefantul la sosire. Nu ştiu. Firul gândurilor mele a fost însă întrerupt de o muzică ciudată. Asta însemna un singur lucru: cortegiu funerar. Câţiva călugări duceau o preafrumoasă femeie pe un palanchin. Ghidul ne-a spus că era o incinerare. Ce înseamnă? Vă spun eu. Soţul acestei femei, un rajah bogat, murise de curând şi potrivit unor tradiţii ancestrale, practicate de unii fanatici din regiunile mai izolate ale Indiei , precum cele unde ne aflam noi, soţia trebuia arsă odată cu trupul defunctului. Nu se putea! Ce obicei crud! Trebuia s-o salvăm pe-acea femeie. Passepartout, îmbrăcat în hainele rajahului, se duse la "soţia" sa, exact când oamenii erau s-o ardă. BBBRRR. Totuşi, oameni au crezut că este fantoma rajahului... ăăă, adică, pentru noi aşa-zisa fantomă. Passepartout reuşise să-i păcălească pe indieni! În fine, Aouda, căci acesta era numele indiencii, ameţită de droguri, ne urmă. După ce şi-a venit în fire, ne-a istorisit într-o engleză perfectă povestea vieţii ei. ERA ATÂT DE FRUMOASĂ! Iar acum , scriind în jurnal, îmi vine-n minte ziua de astăzi...

Rochia Terrei (compoziţie proprie)

Rochia Terrei
de Ioana-Victoria Nedelcu



Unii oameni sunt săraci, de n-au bani să-şi cumpere o bucată de pâine, nimănui nu-i stă capul să le dea vreun gologan. Copiii cerşesc şi-şi ascund puţinii galbeni sub pământ. Nimeni nu se îndură să le  dea un ban. Îşi mai pot potoli foamea culegând, câteodată, primăvara, fructe din pomi. Dar acum mulţi, mulţi, mulţi ani, nici nu puteau să se mai îmbete cu mirosul delicat al florilor, nici să mai guste, din când în când, o bucată zdravănă, moale şi fierbinte de pâine, nici măcar să soarbă din priviri peisajele multicolore. Acum oamenii ară pământul, culeg fructe înmiresmate din livezi şi se înfruptă cu toate cele. Dar atunci, de mult, nu exista nimic, în afară de pământ şi pietre. Pe oameni îi apăsa foamea, iarna frigul, vara căldura. Vara le cădeau picături de căldură, iar iarna le înţepeneau trupurile de frig. De atâtea foamete, oamenii mureau rând pe rând, iar alţii, ca să-şi potolească foamea, mâncau şi pietre! Pământul nu era decorat cu păduri luxuriante, cu lacuri limpezi şi pure, cu copaci acoperiţi de muşchi , cu munţi de un verde viu şi proaspăt. Pământul era ca toate celelalte planete.
            Odată, pe lângă pământ plutea în văzduh o chipeşă zână, cu păr bălai, de aur, care-i cădea în spice pe sânu-i  alb învăluit într-o rochie lungă, lungă. Fire de-un albastru deschis îi împodobeau rochia, care era acoperită de un voal verde, pe care erau cusute din catifea forme mărunte, colorate. Şi pietre cenuşii îi decorau veşmântul. Firele albastre erau frumoasele lacuri din ziua de azi, voalul verde era întinderea imensă a ierbii proaspete cu acele forme din catifea, care erau de fapt florile. Pietrele cenuşii erau munţii cei stâncoşi. Dar rochia mai avea şi nişte modele, cusute din fire de aramă, pe lângă care erau  făcute aceleaşi podoabe din catifea pe care le avea şi voalul. Firele de aramă erau înalţii copaci, iar podoabele din catifea, florile copacilor înmiresmate sau fructele zemoase. Dar fecioara era cam cât un deget mijlociu de om, însă rochia ei era cât întreg pământul nostru. Zâna se numea Terra.  Aceasta era gingaşă. Buzele-i erau roşii ca sângele şi pielea albă şi parfumată ca floarea de cireş. Ochii erau verzi, de smarald, strălucitori în bătaia soarelui care-i dădea calde sărutări. Iar obrajii... rumeni ca mărul roşu, deja copt. Fecioara a trecut pe lângă al nostru pământ. Şi văzând foametea pe care o suportau oamenii, văzând doar pietre şi nisip, zâna, cu inima-i de aur,  a chemat un faun. Faunii din sus până la brâu, au un corp arătos şi sănătos de fecior, cu faţa îmbujorată; dar de la brâu în jos au picioare urâte de capră. Însă sunt paşnici şi binevoitori, nu pot să facă rău nicicui. De aceea, Terra îl îndrăgise mult pe-acest  faun, pentru că avea o inimă bună şi miloasă, cum rar găseşti.
        Terra îl strigă pe-al ei faun. Strigătul ei se asemăna cu susurul izvorului de munte dimineaţa. Ca vântul, acea făptură ciudată, sosi şi  îi sărută delicata mână, îngenunchiând.
-         Preaiubita mea Terra, preadulcea mea fecioară cu faţa scăldată în razele marelui soare, cu chip gingaş şi inimă bună, care ţi-e dorinţa?
-         Priveşte tu! Vezi oamenii aceştia care flămânzesc? Mor rând pe rând mâncând pietre de pe jos! Fii tu bun  şi smulge de pe rochia mea mănunchiuri de iarbă proaspătă şi flori înmiresmate şi mai apoi, ia câţiva copaci care dau fructe şi porneşte cu ei pe Pământ!
Faunul îi ascultă sfatul, smulse cu grijă smocuri de iarbă crudă şi  făcu câteva bucheţele de flori, pe care le culese de pe voalul verde al rochiei. Imediat, porni în grabă spre Pământ. Când el ajunse, se lăsase deja amurgul. Presără pe toată întinderea pământului fâşii din voalul Terrei şi aşeză ici, pe colo, câteva flori înmiresmate.  De dimineaţă, când oamenii se treziră, nu mai văzură pământul gol, acoperit doar de pietre şi nisip, ci podoabe minunate îl înveşmântaseră. Toţi spuneau uimiţi:
- Ce frumuseţe, ce frumuseţe! Cine este binefăcătorul acestui pământ?
Iar copiii începuseră deja să culeagă minunatele podoabe ale pământului, aruncându-se şi în iarba moale, voalul Terrei. Începură să se caţere în copaci şi să desprindă fructele de ramurile lor. Savurau încântaţi gustul lor.
Dar peste o vreme, bucuria se risipi. Florile începuseră să se ofilească, iar copacii nu mai dădeau roade. Muriseră, căci nu fuseseră îngrijiţi cum se cuvine. Soarele-i trimise vestea proastă iubitei sale Terra. Peste chipul Terrei, odinioară senin, se arătase un nor plumburiu. Îl strigă pe faun, iar el apăru într-o clipită.
-         Auzi şi tu, spuse ea printre sughiţuri, iubite faune, oamenii de pe pământ mor din nou de foame. Florile s-au ofilit şi copacii nu mai dau roade. Te rog, faune, smulge tu de pe veşmântul meu firicelele albastre, ca să se poată adăpa şi bieţii oameni, dar şi ca să îngrijească copacii şi florile, pentru a rodi din nou... şi ca să nu te-nghită apele în timp ce le duci pe braţe, te povăţuiesc să rupi şi bucata de voal pe care sunt cusute. Aşa, apele vor fii sprijinite pe ceva în timp ce le duci spre pământ.
Faunul rupse bucăţile de voal care sprijineau apele limpezi şi porni spre pământ. Când se lăsă noaptea, aşeză bucăţile de voal împodobite cu ape pe pământ. Dar nu plecă imediat ce termină, căci trebuia să-i înveţe pe oameni cum să-ngrijească florile şi copacii, folosind apa , cum să se adape ei cu ea. Atunci fiinţele fantastice se cunoşteau bine cu oamenii, iar creaturile nu erau nevoite să ia chip omenesc.
În zori, primii oamenii fură cei ce-au răspândit povaţa faunului. Ca un „Telefon fără fir” , spuneau de la ureche la ureche:
-     Un faun trimis de dulcea Terra a adus pe pământ de la rochia zânei apele limpezi şi ne-a povăţuit să folosim apa pentru a ne adăpa, pentru a îngriji florile, dar şi pentru a îngriji  copacii, ca să putem culege fructele lor care ne potolesc foamea!
Acum oamenii trăiau bine, iar în fiecare zi, faunul Terrei îi învăţa cum să folosească plantele. I-a învăţat cum să facă din scoarţa copacilor hârtie. I-a învăţat cum să aibă grijă de natură şi să-şi construiască case cu ajutorul lemnelor.  A învăţat oamenii să hrănească animalele cu iarbă şi să le sature cu apă, căci aveau animale atunci, dar mureau pe zi ce trece. 
Într-o zi însă, văzând cât de bună era zâna binefăcătoare, au început să aibă şi mai mari pretenţii:
-    Avem apă, flori, copaci, dar nu putem trăi numai cu atât. Vrem să avem mai multe materiale pentru a ne perfecţiona casele şi armele pentru a prinde uşor vânatul, căci cu armele acestea din lemn sau pietre, nu le prea venim de hac animalelor.  Aşa, o să murim din nou de foame!
Văzând câte mofturi fac oamenii, binefăcătoarea zână l-a chemat pe faun şi i-a spus:
-      Oamenii sunt curioşi să înveţe cum să-ţi perfecţioneze casele şi vor să aibă materiale mai bune pentru a-şi face unelte şi arme. Rogu-te, faune, du pe braţele tale de oţel munţii de pe rochia mea şi învaţă-i că pot găsi în munţi izvoare, dar şi că pot  găsi diferite metale pentru a-şi face noi ustensile.
Faunul plecă ducând pe braţe munţii cei stâncoşi.   Noaptea, el puse cu grijă munţii pe Pământ.  Ducea munte cu munte. Şi în sfârşit când termină, se culcă sub un cireş în floare, parfumat. În zori de zi, el se trezi şi, deşi dormise puţin, îi învăţă pe oameni la ce sunt folositori munţii.
Le-a arătat cum să descopere în munţi aur ca razele soarelui, cupru sau altele. Îi mai învăţă cum, dacă amesteci diferite metale unele cu altele , se transformă într-un singur metal, mai bun decât toate celelalte, pentru a-şi face arme mai folositoare. Oamenii primiră bucuroşi poveţele faunului. Învăţară cum să facă unelte mai bune pentru a-şi construi casele şi cum să folosească armele pentru a vâna mult, mult mai uşor. 
Fusese bine până-acum.  Însă vântul năprasnic începuse să-l izgonească pe marele soare. Petale de crizanteme-artificiale începură să coase covoare şi plăpumii argintii. Venea bătrâna iarnă. Oamenii, din nou fură îngheţaţi de frig, fără scăpare. Începură să o roage pe zână:
-Tu, Terra dragă, care ne-ai scăpat de flămânzeală şi ne-ai învăţat atâtea prin bunul tău faun, vezi cum ne îngheaţă trupurile? Ce să facem, zână binefăcătoare, ca să simţim căldura soarelui?
Zâna vorbi cu nişte zâne bătrâne, poate chiar cele mai bătrâne, salamandrele, zânele focului. Le rugă să le împărtăşească oamenilor căldurosul foc.
Faunul plecă să le spună oamenilor de salamandre, care-i vor încălzi, având în stăpânire focul. Bătu două pietre una în cealaltă sau frecă două beţe, nu se ştie, însă făcu să apară focul cu tot cu salamandre. Ele au avut grijă de oameni toată iarna. Primăvara, ele plecară, căci târgul cu Terra era să stea doar pe timpul iernii cu oamenii. Imediat ce apăru primăvara, alte vorbe de-ale oamenilor ajunseră la urechile Terrei:
-         Zâna Terra a trimis să pună pe ici şi colo podoabele rochiei ei. La noi sunt munţii, la ei sunt apele, la voi câmpiile şi florile, la voi copacii.  Mai bine-ar fi să ne dea tuturor munţi, ape, copaci, câmpii, pajişti, flori... să nu ne mai certăm unii cu alţi care s-avem aia care s-avem ailaltă.
Atunci zâna îi spuse faunului:
-         Ce a mai rămas din rochia mea cu care mă lăudam foarte mult, a mai rămas. Ia tu şi restul podoabelor de pe rochie şi dăruieşte-le oamenilor! spuse Terra supusă.
-         Nu pot să fac asta, dragă Terra, nu pot să stric frumuseţe de rochie. Mai bine, aşează-te tu pe pământ cu tot cu rochie, ca să nu mă simt vinovat că ţi-am distrus veşmântul.
Zâna se bucură  de sfatul faunului şi se aşeză pe pământ. Şi de atunci, tot ea stă şi ne veghează, rochia ei devenind veşmântul pământului nostru. Şi tot de atunci, planeta pe care locuim noi a luat numele zânei, Terra.



luni, 20 iunie 2011

Heidi

               
                  DRAG JURNAL

Eu, Heidi
  Bună! Sunt Adelaide! Mi se spune însă Heidi. Aşa să mă strigaţi! Să nu vă aud cu Adelaide! Să mă prezint, căci aşa ar fi politicos! Sunt o fetiţă orfană şi până astăzi mătuşa Dete mi-a purtat de grijă. Astăzi însă a fost cea mai frumoasă zi. Dete m-a dus la bunicul meu. Bunicu' trăieşte pe munte şi are două căpriţe: Lebăda şi Pui de Urs. M-a rugat să aduc legătura de haine pe care mi-o lăsase Dete, dar voiam să fiu o căpriţă jucăuşă, precum Lebăda şi Pui de Urs! Vreau să merg precum caprele, cu picioarele lor subţiri şi iuţi.
Casa bunicului era modestă. Undeva era o uşiţă care slujea drept dulap. Acolo bunicu' ţinea hainele şi mâncarea. Am aruncat hainele cât am putut de departe, ca să nu poată fi găsite. Eu am cercetat fiecare cotlon ca să văd unde îmi pot face pătuţul. Am găsit o mică scăriţă şi am urcat-o. M-am trezit în podul cu fân, unde mirosea grozav! Am decis ca acolo să fie pătuţul meu şi l-am anunţat pe bunicu'. Mi-am pregătit patul din fân şi la-m rugat pe bunicu' să-mi aducă un cearşaf. Eu îmi făcusem o pernuţă. Bunicu' mi-a adus o bucată de material . Am pus mai mult fân ca patul să fie mai gros. Bunicul meu era mulţumit. A spus că pătuţul meu e grozav. Am întins cearşaful gros ca fânul să nu mă înţepe. Bunicu' îmi mai dădu şi un sac de in. Puteam să mă acopăr cu el. Apoi, bunicul mi-a pregătit masa compusă din pâine , brânză şi lapte. MMMM... Ce bun era laptele. Doar l-am băut pe nerăsluflate. Când începui să mănânc pâine cu brânză, bunicul îmi mai dădu un castron cu lăptic. După ce-am terminat cu masa, am mers să punem paie proaspete în grajd, pentru cele două capre. Peter, un băieţel de vreo 11 ani din vecini le-a adus pe cele două căpriţe. Bunicul le răsplăti cu nişte sare. Peter dispăru cu restul turmei. Eu ţopăiam plină de bucurie de colo-colo. L-am ajutat pe bunicu' să le ducă în grajd şi apoi el le-a muls. Mi le-a prezentat care-i care.  Acum că le cunoşteam, le-am urat "noapte bună" celor două căpriţe. Acum sunt în pătuţul meu, scriind în jurnal, iar apoi mă voi înveli şi mă voi culca. A fost o zi minunată!

duminică, 19 iunie 2011

Habarnam

                          JURNALUL LUI HABARNAM




   BUNĂ! SUNT HABARNAM! EU SUNT UN PITIC, CUM NI SE SPUNE... PRICHINDEI. LOCUIESC CU ALŢI PRINCHINDEI INTR-O CĂSUŢĂ.  ASTĂZI AM ÎNCEPUT SĂ SCRIU POEZII. AM HOTĂRÂT SĂ FAC ASTA PENTRU CĂ AM DEVENIT ŞI PICTOR ŞI MUZICANT.  DAR A TREBUIT SĂ MĂ RETRAG , PENTRU CĂ... PRICHINDEII-PITICI CU CARE LOCUIESC NU ÎNŢELEGEAU MUZICA MEA ŞI NICI PICTURILE MELE... ŞI CÂND O SĂ LE ÎNŢELEAGĂ O SĂ FIE PREA TÂRZIU... NICI ÎN RUPTUL CAPULUI NU LE VOI MAI CÂNTA SAU PICTA. TREABA LOR! TREABA LOR DACĂ SUNT ROŞI DE INVIDIE DE CE  MARE TALENT AM. CUNOSC UN PRICHINDEL-PITIC CARE ESTE POET. NE-A PUS SĂ-I ZICEM FLORICICĂ , DEŞI PE EL ÎL CHEAMĂ TĂBÂLTOC... HA-HA-HA! M-AM DUS LA EL ŞI I-AM SPUS CĂ VREAU SĂ FIU POET... TOTUŞI E MAI BINE AŞA... CICĂ LA TROMBON TREBUIA SĂ STUDIEZ... CE STUDIAT? MIE ÎMI PLACE SĂ FAC CEVA PENTRU CARE SĂ FIU APRECIAT, DA' FĂRĂ MUNCĂ. SĂ FACI POEZII, EEEH, CE MUNCĂ-ŢI TREBUIE PENTRU ASTA? HABARNAM. NICI UNA. DOAR  AŞTERNI NIŞTE PROPOZIŢII PE HÂRTIE. I-AM SPUS LU' FLORICICĂ CĂ SUNT FOARTE ÎNZESTRAT. MI-A SPUS DE "RIMĂ". CE-O MAI FI ŞI AIA? HABARNAM. DUPĂ AIA AM AFLAT... RAŢĂ-DIMINEAŢĂ, PRĂJITURĂ USCATĂ- ÎNGHEŢATĂ... SUNT FOARTE ÎNZESTRAT. ŞI AM SĂ VĂ DEMONSTREZ : TOIAG-COVRIG; CÂLŢI- MÂLŢI, BÂLŢI. CREDEŢI CĂ NU SUNT TALENTAT? ASCULTAŢI CE SPUNE UN POET: "EI BINE, HABARNAM, EŞTI TALENTAT, EŞTI TALENTAT, DOAR LASĂ-MĂ-N PACE!" VEDEŢI? V-AM SPUS CĂ-S ÎNZESTRAT.  "DOAR LASĂ-MĂ ÎN PACE" E AŞA. SE PLICTISISE CĂ NU GĂSISE RIMĂ PENTRU CÂLŢI. DA' EU AM GĂSIT. SUNT MAI BUN CA FLORICICĂ. AM SCRIS POEZII CHIAR ŞI PENTRU FRAŢII MEI PRICHINDEI-PITICI. DESPRE ŞTIETOT AM SPUS AŞA:

                   "ŞTIETOT SE PLIMBA-N PLOAIE
                 ŞI-A SĂRIT PESTE O OAIE." 

NU VI SE PARE INTERESANT? ŞTIETOT M-A ÎNTREBAT CÂND A SĂRIT EL PESTE O OAIE. DA' CE, TOTUL TREBUIE SĂ FIE ADEVĂRAT? AM SCRIS ASTFEL DOAR AŞA... PENTRU RIMĂ. CE? TREBUIE SĂ NĂSCOCESC LUCRURI ADEVĂRATE? ADEVĂRUL NU TREBUIE SĂ FIE NĂSCOCIT, EL EXISTĂ ORICUM. DESPRE GRĂBILĂ AM SPUS AŞA: 
                "GRĂBILĂ, FLĂMÂND CÂT ZECE
               'NGHIŢI   UN FIER DE CĂLCAT RECE"

A ŢIPAT PENTRU CĂ CICĂ EL N-A ÎNGHIŢIT NICIODATĂ UN FIER DE CĂLCAT RECE. DAR EU I-AM SPUS SĂ NU MAI ŢIPE, CĂ AM ZIS AŞA DOAR PENTRU RIMĂ. A ZIS CĂ NICIODATĂ N-A ÎNGHIŢIT UN FIER DE CĂLCAT, MĂCAR, NICI RECE, NICI FIERBINTE. PĂI CE, I-AM SPUS EU CĂ A ÎNGHIŢIT UNU' FIERBINTE? SĂ TRECEM PESTE ASTA. VREI S-ASCULŢI POEZIA DESPRE PROBABIL? SIGUR, DOAR SUNT UN MARE POET. 
                "PROBABIL SUB PERNĂ ARE
              O BRÂNZOAICĂ DULCE, MARE"
DUPĂ CE PROBABIL S-A UITAT SUB PERNA LUI CA SĂ VADĂ DACĂ ARE O BRÂNZOAICĂ (PROBABIL PROBABIL A CREZUT CĂ AVEA UNA) A AFLAT CĂ NU AVEA NICIUNA. MAMĂ, PROBABIL ĂSTA NU SE PRICEPE DELOC LA POEZIE. ASTA CU BRÂNZOAICA ERA DOAR UN FEL DE-A SPUNE... AŞA, PENTRU RIMĂ. AM FĂCUT ŞI-O POEZIE PENTRU DOCTORUL PILULĂ DAR...  A ZIS CĂ-MI BAT JOC ŞI N-A VRUT SĂ ASCULTE! CICĂ POEZIILE MELE SUNT NIŞTE SCORNELI NERUŞINATE. SIGUR ŞTIETOT , GRĂBILĂ ŞI PROBABIL AU ZIS AŞA: "LĂSAŢI-L SĂ CITEASCĂ! ODATĂ CE-A CITIT DESPRE NOI SĂ CITEASCĂ ŞI DESPRE ALŢII." CEILALŢI ZICEAU: "NU-I NEVOIE! NOI NU VREM!" AM VRUT SĂ ÎI ÎMPAC ŞI LE-AM SPUS CĂ AM SĂ MĂ DUC LA VECINI SĂ LE CITESC, DAR TOŢI AU IZBUCNIT CĂ NU VOR CA EU SĂ ÎI FAC DE RÂS ŞI LA VECINI. PÂNĂ LA URMĂ AM RENUNŢAT LA POEZIILE MELE, C-AU SPUS CĂ DACĂ MĂ DUC LA  VECINI NU MAI AM CE CĂUTA ACASĂ. ŞI AŞA, EU NU MAI SUNT POET. LASĂ, O SĂ GĂSESC EU ALCEVA DE FĂCUT!

joi, 16 iunie 2011

Tom Sawyer

              Sâmbătă
                                   5 iunie 1835, după-amiaza

Eu, Tom Sawyer
Nu pot să sufăr băieţii care se îmbracă cine ştie cum,  care-şi dau aere şi  tot felu'... în după-amiaza asta de vară  am întâlnit un inamic perfect, exact un băiat de-acela  îmbrăcat frumos în zi de lucru'... Era mai mare ca mine.Ehhh... era un nou-venit şi stârnea mare vâlvă în biet târguşorul St. Petersburg...Da', şi ce? Care-i problema? M-am holbat la el şi el la mine... mă simţeam inutil, când îl văzui aşa împopoţănat... cu pălărie... iar eu cu hainele mele rupte şi fără pantofi în picioare. Crezi că l-am salutat? Nicidecum, l-am ameninţat cu bătaia... ce motiv aveam ca să-l mai şi salut? Oricum mie unul nu-mi plăcea... modelul meu şi-al tuturor prietenilor mei este Huckleberry Finn. De-aia ţin să stau fără pantofi în picioare şi cu hainele rupte... ca să-i urmez exemplul. Oricum , puştiu' ăla nu-mi plăcea deloc... auzi şi tu... când îl ameninţai cu bătaia , al naibii el, zise să încerc, dacă-mi dă mâna! Începu să mă contrazică cum "că nu pot să bat". Auzi şi tu! La un moment dat, încercai să fiu oarecum politicos, să-l întreb cum îl cheamă... da' ce zise prostu'? Că nu mă priveşte! Îi arăt eu ce nu mă priveşte pe mine şi ce mă priveşte! Când încerc să port şi io o conversaţie normală, el sare cu gura pe mine! Şi mai apoi ce credeţi că spune? "-Ai ceva de împărţit cu mine, de vrei să-mi ştii numele?" Îi arăt eu ce am de împărţit şi ce nu! (...) Îl făceam pilaf, dacă n-o fi spus "Numa' gura-i de tine!" Cu pălăria lui cu tot! Ce naiba! Cică "s-o înghit dacă nu-mi place!" Lăudăros şi mincinos ce e! Cu frate-so cel mare , cu tot! Îl bătui de-l trânti la pământ... ohoho. Îl oblig să se predea , se predă, eu mă-ntorc mulţumit acas' , da' el îmi dă cu piatra-n cap! Îl urmăresc până acas' la el , da maică-sa mă goneşte! Data viitoare îl bat de-l snopesc! Mai ales că-s pedepsit duminica asta, mâine, din cauza lui!